eu sunt ceea ce sunt cand devin

Nu pot sa simplific lucrurile fara sa le complic mai intai,mai ales atunci cand am in vedere reconcilierea unor paradoxuri. Dar te intreb : este omul o creatura simpla? Am scos din scrierea pe care am publicat-o urmatorul pasaj…

/ Cum am zis inca de la inceputul acestei scrisori,cel mai probabil ca,desi ma oprisem din baut de ceva timp / (fiindca “nu se mai putea”),”hotararea mea de a inceta bautul” a venit din momentul in care am inceput sa realizez ca in abstinenta am nevoie,ca sa pot continua sa stau ne-baut- sa devin “altceva” decat eram pe vremea cand beam. As putea zice “altcineva” avand in vedere ca aveam sa-mi dau seama de mine-insumi. Bine-inteles ca asta nu s-a intamplat peste noapte,si nici nu mi-am dat seama dintr-o data pe cat de solida ar putea fi asa numita mea “hotarare de a inceta bautul”,dar nici n-am incercat sa ma transform eu pe mine-cu de la sine putere-in”alt om”,nu numai in privinta faptului ca “alt om” nu bea. Dar mi-am dat seama,desi n-as zice ca mi-a placut ideea,ca “alt om” care nu mai bea, trebuie sa fie “altfel” decat “omul care bause”, fiindca altfel n-ar putea sa stea sa fie “alt om”,si sa se simta si bine in propria-i piele./

Dorinta de a ma lasa de baut definitiv si ireversibil mi-a aparut la un timp dupa ce,prin forta imprejurarilor si ajutorul medical m-am oprit din baut pentru un timp mai lung. Altfel zis,aceasta dorinta “de a numai bea”,care a inlocuit-o pe cea “de a mai bea”, mi s-a manifestat pe masura ce am vazut in abstinenta mea ceva prin care mai degraba sa devin,decat numai sa fiu (abstinent) si-atat. La inceput ma deranja un pic faptul ca spunandu-mi numele si decretendu-ma in fata altora ca “alcoolic” in cadrul unor grupuri (inchise,ce-i drept), imi recunosteam implicit si explicit faptul ca -fiind alcoolic si stiind ca sunt alcoolic- n-am voie sa pun pe limba nici un strop de alcool,cel putin in mod voit,intentionat,dat fiind faptul ca dupa primul pahar nu m-as mai putea opri din baut. Chestia asta cu “primul pahar”,din punctul meu de vedere este si acum destul de ambigua,dat fiind faptul ca,pe de-o parte nu mai tin minte cand fusese “primul pahar” inainte de ultima internare,(oricum ceva de ordinul lunilor,anilor,nu mai stiu),iar pe de alta parte ca eu dupa ce beam un pahar nu mai voiam sa mananc ca sa-mi vina mai usor sa beau. Deci n-am de unde sa stiu daca dupa primul pahar nu m-as mai putea opri din baut,pentru un timp limitat,desigur,mancand de exemplu,dar cel mai probabil este ca n-as mai vrea sa ma opresc din baut,fiindca asa mi se intampla in mod uzual,printr-un indemn launtric care venea de unde venea el,indemnul:”bea bea,nu te lasa…,etecetera…,etecetera…”. Paradoxal sa nu mai vrei sa te opresti din baut chiar stiind ca nu mai poti sa bei,dar asta e.

M-am oprit din baut,cum spuneam,prin forta imprejurarilor, cu o zi inainte de a ma interna la spital,unde stiam ca voi fi supus unui consult de fata si cu cei care m-au adus : ultima sticla,neterminata am aruncat-o la cosul din curtea spitalului cu speranta ascunsa ca n-o sa ma interneze imeidiat,in aceeasi zi, si poate-poate c-o s-o mai gasesc mai tarziu,la plecare,…dar… nu neaparat. Atunci a fost pentru prima data cand am lasat loc si unei alte posibilitati,fundamental diferite de cea initiala,privind desfasurarea in continuare a lucrurilor,privita drept consecinta a unei intamplari. S-a intamplat ca m-au internat totusi,si mi-am zis ca bine macar ca sticla cu rom a avut dop,si poate-a gasit-o careva,ca sa nu i se piarda continutul. N-as putea spune acum-la ora asta cand scriu-daca romul din sticla mi se parea atunci c-ar fi fost “bun” sau “prost”. Stiam ca e rom : atat ; si mi se parea absurd sa fie aruncat din moment ce ar putea sa-l bea cineva. Desi nu intentionam sa beau in timpul internarii,cum spuneam hotararea de a inceta bautul mi-a venit mai tarziu. Nu stiu in ce masura aceasta hotarare a mea,din mine insumi “de a inceta bautul” mi-a venit de la altii din grup,dar cel mai probabil ca asa s-a intamplat si asa se si mentine. In grupul de la spital,unde mergeam eu,fiecare era cu abstinenta lui din care abstinenta proprie “daruia”/ce-i drept si celorlalti,insa o facea ( “daruirea abstinentei proprii”,vreau sa zic) intr-un “fel personal”. Asta a fost prima impresie,asa se intampla si acum,numai ca perceptia mea asupra “daruitului” s-a schimbat./ .../ Deci n-a fost in nici un caz : ”Am spus un “nu!”- hotarat bautului ”. Cand “gandirea tulbure si intortocheata” a inceput sa fie inlocuita de alta, mai lucida si mai realista, nu mi-a fost prea greu sa-mi dau seama ca alcoolul nu numai ca fusese (credeam eu indisolubil) legat de toate placerile vietii mele, ci pur si simplu le inlocuise. Mai concret : bucuria mea de a trai fusese inlocuita cu bucuria de a bea,care bucurie de a bea devenise de fapt numai o obisnuinta,si mi-a trebuit ceva timp sa-mi dau seama si sa recunosc ca nu mai era nici asta ( la baut ma refer) o placere : cel mult ar fi putut fi vorba de o placere de genul celora de a face ceva cu care te-ai obisnuit,si fara de care ai simti ca “iti lipseste” (mult!). Intr-un mod paradoxal, discutand in cadrul grupurilor despre “baut” si despre alcool in general, nu am mai simtit ca “bautul” si alcoolul mi-ar lipsi cumva. Cel putin asta e efectul atunci cand se discuta despre bautul fiecaruia in parte la timpul trecut,la modul “fu-se si se duse…”,dar nu neaparat : “dara-ar naiba-n el de alcool,ca numai necazuri mi-a adus (!)”. Asta probabil fiindca cei de la grupurile la care particip eu,desi nu mai beau,nu discuta despre baut si despre alcool-chiar consumat intr-un mod abuziv-la modul “critic”,ca despre ceva “condamnabil” in sine. Despre faptele comise “la betie” noi nu discutam la grup,dar majoritatea acestora sunt cunoscute de cei care au fost de fata atunci cand ele s-au produs,nu neaparat ca “au fost comise”,asa ca nu cred ca astea ar putea fi cu adevarat vreun secret. Dar cine-a zis ca in timpul consumului activ/regulat de alcool se comit numai fapte rele ?. Nu stiu,nu cred. Ca in bancul ala,pe vremea cand beam “ma credeam cineva”. Acuma,…mi-am dat seama ca nu sunt ce mi se parea mie ca sunt,si nici chiar nu mai sunt ce-am fost,d.p.d.v.social. Dar ma simt mai bine sa fiu ce sunt acum decat cum ma simteam cand mi se parea mie ca sunt cel care credeam eu ca sunt. Parerea mea personala este ca in timpul consumului abuziv de alcool mi s-au reactivat niste comportamente care tin de psihicul si de personalitatea mea proprie mai degraba mostenite, (nu neparat (numai) genetic), decat dobandite prin consumul propriu-zis. ”Ghinioanele” din timpul bautului le-au scos la lumina ( la “tarele” respective ma refer) cu mai mare viteza, egoismul le-a intarit,iar eu m-am inrait pe masura ce m-am intaratat. Nu cred sa fie pentru careva un lucru prea placut sa fie pus in situatia de a se confrunta cu propriile comportamente auto-destructive,mai ales lucid fiind. Tocmai despre asta discutam la unele grupuri,dar si despre alcool si alcoolism la modul general. Mai popular,as zice ca pentru cineva care a luat hotararea de a inceta bautul,versurile cantecului :”bea,bea nu te lasa,uita ca viata e grea…” nu mai corespund vreunei logici acceptabile,din moment ce nu tocmai “uitarea” este solutia in cazul cuiva care nu s-ar mai putea trezi din uitarea data de betie. D-aia merg la grup : ca sa nu “ma” uit. Altfel zis practic “uitarea de sine” in folosul altora ca mine tocmai pentru ca sa nu uit de mine. Cat priveste starile conflictuale de care ziceam mai devreme,am zis ca daca nu mi le pot rezolva singur,tot e bine sa-mi dau seama de ele. Las pe Dumnezeu sa mi le rezolve EL. Cum sa nu-I fiu recunoscator? Sunt si-mi dau seama ca sunt.

AZI

Astazi nu stiu prea bine ce anume vreau eu, nici de ce/(la ce bun?) mi-as putea dori ce mi-as dori,si nici unde ar putea duce ceea ce as putea crede eu ca imi doresc de bine,asa ca il las pe Bunul Dumnezeu sa hotarasca EL si pentru mine,rugandu-L doar sa imi arate VOIA LUI si sa-mi dea Puterea sa o implinesc. Doamne,da-mi sa intru in Voia Ta,ca sa ne fie mai bine la toti. Eu merg unde am de mers,zic ce-am de zis si fac ce am de facut. Pentru asta am nevoie de ajutor. Noi sa fim sanatosi,mk

ileana-bujori

ileana la tara

gand la gand

“gandeste liber” S-ar putea traduce prin: lasa-l pe celalalt sa gandeasca cum gandeste el,si lasa-i pe altiì sa faca ce si cum considera ei de cuviinta.Vezi-ti de treaba ta si descopera-ti interesul propriu din ansamblul lucrurilor si in perspectiva lor de desfasurare.

Nu-i suficient sa gandesc liber,si nu-i sufficient nici macar sa stiu sa imi si dau seama ca stiu la ce si cum ma gandesc: trebuie sa si am grija ce si cum fac.

cimilituri,fmi

In seara asta am facut ceva impotriva durerii de cap pe care o am. Am intrat pe un sait de ”cunostiinte” prin corespondenta si am citit un mesaj de prezentare personal,al unei “doamne bine”catre 50 de ani,care nu-mi era adresat mie personal,ci la modul general,si i-am dat un raspuns,…ca de la un “necunoscut”,cum se procedeaza pe net cand e sa-ti omori timpul.

Am copiat,…fiindca “pretentiile” mi-au placut/(in mare) de la mine pentru mine,ci nu pentru altcineva (anume).

msj/extras

“Sunt exigenta!-barbatul care ajunge la statutul de prietenul meu trebuie sa fie in primul rand ingrijit,sa arate bine(nu trebuie sa fie un sex symbol) ,sa aibe respect de propria persoana,demnitate si un caracter puternic. Sa stie sa fie barbat fara a incerca sa epateze,sa fie jucaus fara a-mi leza mie orgoliul,sa ma iubeasca fara sa ma sufoce,sa ma respecte fara sa ma lase sa-l calc in picioare. Respect un barbat in masura in care stie sa fie el insusi,sincer si natural...inteligent,versat,cult si sexy” /ld48.

Eu am zis(mail)/ (ca sa fiu “jucaus”…) :

De ce ar trebui neaparat “sa ajunga la statutul de prietenul tau” (?)…n-ar fi suficient sa stie sa te faca sa te simti “femeie” (?) / si sa si vrea (?).

Retine : “pretentioasa” inseamna “dificila”. Asta “nu (prea)-i frumos”.

Si-atat.

Nu stiu daca am dreptate,dar stiu in mare cam despre ce-ar putea fi vorba fiindca “dificil” sunt si eu,altminteri nu mi-as fi dat seama…dar nu conteaza prea mult,nu ?

Nota: fotografiile/(facute de mine) nu au legatura cu textele/preluate

Daca ar fi fost fata din fotografie as fi acceptat exigente si mai mari.../poate…poate.

IH

Hristos a-nviat !,e adevarat ca-I adevarat.

Spune-mi ce gandesti ca sa-ti spun cine esti.

tetatet

Nu stiu cum altfel l-ar putea primi un crestin pe Iisus in inima sa decat prin Duhul Sfant al lui Dumnezeu Creatorul viu. Si ce alta primire mai buna i-ar putea face crestinul mantuitorului propriu decat lasandu-si mintea cu toate incaperile ei in mainile Creatorului sau prin Spiritul Creatiei. Altminteri,cuvantul biblic al lui Dumnezeu Tatal ar putea fi interpretat numai intr-un mod doctrinar,mult prea departe de intelegerea omeneasca. Prezenta actuala-pamanteasca a lui Iisus Hristos mantuitorul in toate cele 3 ipostaze pe care le sugereaza articolul urmator mi se pare pe intelegerea omeneasca.

Deepak Chopra a lansat recent o carte „The Third Jesus” (al treilea Isus), în care spune printre altele: „There is not one Jesus…but three. First, there is the historical Jesus, the man who lived more than two thousand years ago and whose teachings are the foundation of Christian theology and thought. Next there is Jesus the Son of God, who has come to embody an institutional religion with specific dogma, a priesthood, and devout believers. And finally, there is the third Jesus, the cosmic Christ, the spiritual guide whose teaching embraces all humanity, not just the church built in his name. He speaks to the individual who wants to find God as a personal experience, to attain what some might call grace, or God-consciousness, or enlightenment…. Ultimately, Chopra argues, Christianity needs to overcome its tendency to be exclusionary and refocus on being a religion of personal insight and spiritual growth. In this way Jesus can be seen for the universal teacher he truly is–someone whose teachings of compassion, tolerance, and understanding can embrace and be embraced by all of us.” – Deepak Chopra on Chopra.com

„Nu există un singur Isus ci trei. Mai întâi, avem Isus cel istoric, omul care a trăit acum mai bine de două mii de ani şi ale cărui învăţături sunt temelia teologiei şi gândirii creştine. Apoi avem pe Isus Fiul lui Dumnezeu, cel care a venit să întrupeze o religie instituţională cu dogme specifice, cu preoţie şi credincioşi devotaţi. Şi-n cele din urmă, există un al treilea Isus, Christosul Cosmic, călăuza spirituală ale cărei învăţături cuprind întreaga omenire, nu doar biserica zidită pe numele său. (Acest Isus) vorbeşte individului care doreşte să-l găsească pe Dumnezeu ca o experienţă personală, să ajungă la ceea ce unii ar numi „har”, sau conştiinţă de dumnezeu, sau iluminare… În cele din urmă - spune Chopra -creştinismul trebuie să-şi depăşească tendinţa de a fi exclusivist şi să devină o religie de înţelegere personală şi creştere spirituală. Astfel Isus va putea fi perceput aşa cum este, un învăţător universal, ale cărui învăţături despre compasiune, toleranţă şi înţelegere vor cuprinde pe toţi şi trebuie cuprinse de către toţi.”

Teologul evanghelist (Ted) care face referirile pe care le-am extras mai sus comenteaza astfel: " În timp ce pe de o parte „fundamentalismul” (sau altfel spus, biserica cu adevărat evanghelică, care are o doctrină biblică sănătoasă, care propovăduieşte doctrina şi o trăieşte, evanghelizând în virtutea Marei Trimiteri) creşte (vezi Africa, Asia şi America Centrală), creşte şi ateismul (în special Europa şi mai recent America de nord). Dar tot recent a apărut o a treia categorie, şi aceasta pe fondul unor biserici care nu mai predică şi învaţă doctrina Sfintelor Scripturi, ci o evaghelie omenescă, care nu are (aproape) nimic divin în ea. În vacuumul doctrinal, a apărut misticismul de tip new-age, o nouă „spiritualitate” care nu are nimic de-a face cu Duhul Sfânt ci este din şi pentru „duhul lumii” sau „duhul veacului.” Această a treia categorie nu va avea altă soartă decât să îngroaşe în ultimă instanţă rândurile ateilor. Cineva spunea „există un singur unghi în care poţi sta drept, dar se poate cădea într-o mulţime de alte unghiuri.” De aceea este creştinismul exclusivist. Există un singur Adevăr, o singură Cale, o singură Viaţă: Isus Christos. Şi acesta nu-i „trei Isuşi” ci unul singur. Dacă nu eşti 100% al lui, eşti 100% al celuilalt dumnezeu, cel al veacului acestuia, care orbeşte şi distruge! 99% al Domnului şi 1% al lumii înseamnă 100% al lumii! Atât de exclusivist este Isus!

Dacă cel ce a scris „The Third Jesus” aproba conţinutul „manifestului”, atunci ce spune acesta de fapt?"

De fapt o meditatie din acelasi blog evanghelist contrazice oarecum acest mod exclusivist dogmatic de a vedea lucrurile.

Chirurgie spirituală <<<

Dr. Evan O´Neill Kane a fost chirurgul șef al spitalului Kane Summit Hospital din New York City. Prin 1921 practica meseria de chirurg de peste 37 de ani. Convingerea lui era că pacienții trebuie să fie operați după administrarea unei anestezii locale, și nu prin anestezie generală, cu efectele ei neplăcute.
Dr. Kane era nerăbdător să demonstreze teoria posibilității unei operări cu anestezie locală, dar nu a găsit multă vreme nici un voluntar care să se expună unei asemenea anestezii și operații. Tuturor pacienților cu care a stat de vorbă le era teamă că anestezia locală va trece în timp ce operația este încă în desfășurare, și gândul durerii cuțitului tăind în carne vie îi înspăimânta.
În cele din urmă, doctorul a găsit un voluntar. Operația era o apendictomie. Dr. Kane a operat peste 4 mii de apendictomii până în clipa aceea. Așa că doctorul nu a avut nici o problemă să pregătească pacientul. Anestezia locală a fost administrată cu atenție și operația a început. Dr. Kane a făcut o incizie transversală în partea îngurstă a abdomenului pacientului și și-a băgat mâna înmănușată. A legat vasele de sânge pentru a opri sângerarea, a găsit apendicele, l-a scos și apoi a reconectat vasele de sânge și a cusut cu atenție rana la loc.

În mod remarcabil, pacientul nu a simțit nici un disconfort deși a fost treaz tot timpul operației. Ba chiar ș-a și uitat la operație într-o oglindă mare în tot timpul acesteia, pentru că pacientul era… însuși Dr. Kane. A doua zi s-a ridicat din pat șiși-a continuat activitățile în spital. Se stabilea astfel o nouă procedură, și pacienții operați de apendicită erau lăsați acasă după numai o zi de spitalizare, vizavi de o săptămână, cum era obiceiul după o anestezie generală. Medicina stabilea astfel o nouă etapă.
Îți trebuie curaj să te lași pătruns de bisturiul Cuvântului lui Dumnezeu. Să-ți deschizi inima ca Duhul Sfânt să te cerceteze în lumina Cuvântului și apoi să te uiți în oglindă pentru a vedea tot ceea ce nu este corespunzător în tine, tot ceea ce este „infectat” de păcat. Ca o sabie cu două tăișuri, Cuvântul lui Dumnezeu și curăță ceea ce este nepotrivit, dar și întărește ceea ce este bun.
Îți trebuie curaj, pentru că adesea nu-i suficient să admiți în fața lui Dumnezeu că ai greșit, ci și în fața altora, dacă le-ai greșit. Îți trebuie curaj, deoarece trebuie să verifici ceea ce crezi. Trebuie să te convingi că ai primit o doctrină corectă, în concordanță cu ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. Adesea noi primim doctrine care nu sunt în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, am întâlnit biserici care cred că femeia va fi mântuită prin nașterea de copii… Adică, dacă nasc mulți copii, femeile vor fi mântuite! Nici nu le-a trecut prin cap celor ce învață această doctrină că mântuire nu există decât într-un singur fel: prin Christos, prin credință în jertfa Lui. Pavel spunea că nu prin fapte, ca să nu se mândrească nimeni. Doctrinele deci trebuie mereu confruntate cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Îți trebuie curaj să abandonezi doctrine, credințe sau obiceiuri greșite dar îndrăgite prin întrebuințare. Să admiți că nu ai înțeles, că nu ai crezut cum trebuia.
Apoi, faptele noastre trebuie mereu cântărite în lumina Cuvântului. Pavel avea de furcă cu corintenii: nu credința lorera problematică, ci faptele le dădea de furcă! Păcate precum lăcomia, egoismul, mândria, îmbuibarea, erau găzduite în inima corintenilor și faptele lor erau mânjite de păcat. Corintenii veneau la cina Domnului și sărbătoreau biruința lui Isus asupra păcatului, în timp ce ei adăposteau păcatul în inima și-l îmbrățișau în comportamentul lor.
Noi trebuie să ne verificăm mereu dacă „facem” ceea ce credem. De ce? În ultimă instanță, faptele validează credința noastră! Și este o operație de chirurgie spirituală eliminarea acelor credințe care nu se potrivesc Cuvântului lui Dumnezeu,și acelor fapte care nu se potrivesc credinței vii și adevărate. E o operație la care trebuie să ne supunem periodic singuri, și singura „anestezie” este aceea a convingerii că totul este făcut pentru ca omul lui Dumnezeu (adică tu și cu mine) să fim desăvârșiți și cu totul capabili de a face orice lucrare bună.